Școala nu este podium de modă!

Stimate domnule ministru, 

 

Sunt un om. Irelevant numele meu, mă voi prezenta la final, doar pentru speranța că mi-ar putea răspunde cineva.

 

Sunt o femeie care a trecut și trece, ca majoritatea, prin mai multe roluri – fiică, soră, mamă, soție, angajată, fostă elevă și studentă. Scriu cu vocea tuturor acestor experiențe care mă formează și care mă ajută să înțeleg realitatea de astăzi.

 

În tot mai multe școli din România, copiii nu mai sunt evaluați doar după comportament, educație, efort sau rezultate. În pauze, în drum spre școală, în timpul orelor, după ore, privirile și discuțiile nu se opresc pe altceva decât pe etichete. Si pe tupeul vizual. Cât costă pantofii, de unde este ghiozdanul, ce firmă este bluza, cine arată mai bine, cine e mai cool, cine are geaca mai scumpă, cine are cele mai multe inele? Totul începe subtil, chiar din primele clase și se conturează treptat, inițial ca un joc, o curiozitate inofensivă. Însă devine o presiune invizibilă, constantă, care va modela percepții și atitudini de la vârste mici, pregătind terenul pentru o societate în care jocul devine o competiție de aparențe. Superficială.

 

Această realitate distruge două categorii de oameni – copiii și părinții. Asta pe termen scurt. Pe termen lung, întreaga generație de viitori adulți. Atenția este îndreptată către ambalaje, apar comparațiile toxice, excluderile, bullyingul, părinții sunt împinși către cheltuieli inutile, de multe ori depășind bugetul familiei. Iar școala, unde ar trebui să primeze respectul, bunătatea, educația, dezvoltarea personală, devine un loc unde imaginea valorează mai mult decât copilul. Imaginea fiind de cele mai multe ori, o oglindă a celorlalți, o anomalie culturală, în care nu mai știm “cine a început“.

 

Trăim în 2025. Știm. Democrație. Așa pare. Libertate de exprimare. Cu limite. Integrare. Trebuie. Expunerea personalității. Discutabilă. Dar asta nu înseamnă că nu mai putem avea reguli. Ale vremurilor noastre. Le putem adapta, într-un mod plăcut, indirect, modern, în contextul actual, cu ideile pe care le avem. Si cu instrumentele semnificativ îmbunătățite față de acum ceva timp. Putem face campanii cu adevărat campanii, cu scopuri clare, care să fie și atinse. Nu doar bifate că… s-a încercat. Spoturi video. Prezentări. Discuții. Reprezentanți de etichete. Dezbateri. Sunt idei multe. Doar să se vrea. Poate nu suntem artiștii lumii mari, cei care pictează destine sau scriu istorie. Dar suntem părinți, oameni simpli, care luptă pentru binele copiilor lor. Clișeic. Iar eu, o muritoare simplă, consider că și vocile simple pot crea o schimbare atunci când se adună. Și da, abia atunci se poate face istorie. Istorie pentru mâine.

Ce propunem? Nu cerem uniforme rigide, depășite și învechite, cu fuste sub genunchi, volănașe sau cravate inutile în 2025. Părul scurt și fără cercei. Cerem doar o vestimentație simplă, decentă și uniformă, care să elimine presiunea brandurilor și a competiției de aparențe. Pe care să o putem defini și interpreta. În limbajul copiilor, cerem un dress code. Dar un dress code decent, sănătos, corect. Cum putem apoi să judecăm eventuale abateri ale copiilor, alunecări către comportamente nepotrivite sau orientări către valori greșite, dacă nu creăm mai întâi un cadru simplu, preventiv? De ce să tratăm mereu simptomele, când putem încerca să prevenim problema de la început?

Nu putem accepta pantaloni de piele, unghii supărător de lungi, concursuri de firme, umilințe, pe când unii copii au doi pantaloni pe sezon. Nu putem accepta tricouri provocatoare, încălțăminte de valoarea unui salariu minim, bijuterii exagerate sau accesorii incomode. Nu putem accepta tatuaje temporare sau alte artificii estetice. Nu putem accepta genți, rucsacuri sau alte brizbrizuri de firmă, ca criteriu de valoare, care îi fac pe unii copii să se simtă inferiori sau rușinați. Toate astea transformă școala într-un spațiu al aparențelor, în loc de un spațiu al dezvoltării personale și al respectului reciproc.  

Trecem peste subiectul programei, al temelor, al modului de predare, al materiilor învățate. Poate chiar al profesorilor. Al prezentului copiilor mei, așezat față în față la o cafea, cu trecutul meu. Al fostei eleve din primul paragraf. Momentan aș vrea să rezolvăm ceva ce pare mai simplu. Repet. Doar să se vrea. Ambalajul. 

Școala nu poate fi transformată într-un podium de modă. Când copiii sunt evaluați după branduri și după cum arată, educația își pierde sensul. Presiunea asta îi rănește, îi împarte și îi învață greșit. Copiii noștri nu trebuie să defileze, ci să învețe că valoarea lor nu stă în anumite etichete sau culori de păr, ci în cine sunt ei cu orice etichete. Sau fără etichete. Și cu culoarea părului lor.

 

Se poate. Repet. Doar să se vrea.

Cu speranță,

 
Cătălina ANDREI