S-a ajuns la 1,000 semnături
Către: președintele României, Klaus Iohannis
Solidaritate cu urmasii detinutilor politici
Semnatarii acestei petiții vă cerem să promulgați legea 225 trimisă de către Parlament spre promulgare în data de 6 iulie 2019 în forma în care a fost votată inițial, care prevedea și acordarea de compensații pentru urmașii foștilor deținuți politic.
Susținem intenția legislativă a parlamentarilor de a oferi remunerații puținilor deținuți politici care încă mai trăiesc. Cu toate acestea, considerăm discriminatoriu ca numai ei să fie vizați de această lege. Copiii deținuților politici au fost traumatizați și discriminați la rândul lor de abuzurile politice din perioada comunistă. Acești urmași, persoane azi în vârstă de peste 60 de ani, au fost lăsați fără copilărie în perioada 1948-1964. Ei au fost „uitați” de către stat. Dorim ca acum, în ceasul al 12-lea, statul să le ofere ajutor financiar pentru ca astăzi să nu mai trăiască cu neajunsuri.
Susținem intenția legislativă a parlamentarilor de a oferi remunerații puținilor deținuți politici care încă mai trăiesc. Cu toate acestea, considerăm discriminatoriu ca numai ei să fie vizați de această lege. Copiii deținuților politici au fost traumatizați și discriminați la rândul lor de abuzurile politice din perioada comunistă. Acești urmași, persoane azi în vârstă de peste 60 de ani, au fost lăsați fără copilărie în perioada 1948-1964. Ei au fost „uitați” de către stat. Dorim ca acum, în ceasul al 12-lea, statul să le ofere ajutor financiar pentru ca astăzi să nu mai trăiască cu neajunsuri.
De ce este important?
Vorbim aici de persoane marcate de copilăria zdrobită de lipsa a unuia sau chiar ambilor părinți. Istoria lor se repetă, astăzi, când statul îi uită intenționat. Legea 225 /2019 a fost modificată chiar înainte de votul din Plenul Camerei Deputaților, unde au fost excluși în cunoștință de cauză.
Povestea multora urmează tipare înduioșătoare.
Vă voi povesti istoria mea, în mențiunea că nu sunt singura în această situație.
În anul 1948, tatăl meu, Gheorghe Ardelean, care nu împlinise încă 19 ani, a fost ridicat din Centrul Universitar Cluj, unde era student, și încarcerat pentru vina de a fi participat la mitingul pentru susținerea Regelui Mihai. La câteva luni după arestare, părinții lui au fost expropriați de tot ce aveau. După 30 de ani, casa a fost demolată. Tatăl meu a făcut prima serie de ani grei de închisoare, dar la ieșire a intrat la Facutatea de Drept din Cluj.
S-a căsătorit cu mama și au avut împreună doi copii, pe mine și pe fratele meu. În 1958, când eu aveam 3 ani, iar fratele meu 1 an, toți foștii deținuți politic au fost închiși din nou, urmare a contrarevolutiei din Ungaria. Printre ei și tatăl meu. Au urmat percheziții dure în casă, la care am participat cu toții: bunicii, mama și noi, copiii. Ofițerii de securitate veneau după ora 2 noaptea și scotoceau toată locuința, încercând să ne intimideze pe toți. La strigătele mele speriate, au declarat că și pe noi ar trebui să ne omoare, ca să nu ducem mai departe ideile tatălui nostru. E o amenințare de care îmi aduc aminte cu oroare, și a cărei amintire mă va urmări toată viața.
Tatăl meu a mai executat 7 ani și trei luni de pedeapsă în cele mai crunte condiții. S-a întors în 1964 fără un plămân, cu cavernă TBC la celălalt plămân și aproape fără vedere.
Noi copiii am dus, până la Revoluție, o viață marcată adânc de aceste nenorociri, nu am putut niciodată înainta în ierarhie conform pregătirii noastre universitare, iar fratele meu a fost nevoit să plece din țară. Acum locuim amândoi în România, în condiții dificile.
Deși instanța ne-a recunoscut drepturile legale asupra proprietăților familiei noastre, nu am fost recompensați de fapt. În urma proceselor, am primit și dreptul pentru a fi recompensați pentru anii de închisoare ai tatălui nostru, dar nici acest lucru nu s-a întâmplat.
Aceasta este povestea tristă a majorității celor care au avut un părinte, sau chiar doi în temnițele comuniste.
Deci, vă rog să ne ajutați să reparăm această nedreptate. Am sprijini, nu pentru mult timp, pentru că beneficiarii sunt în vârstă, pe fii martirilor noștri. Ajutorul acesta le-ar permite să se încălzească mai bine iarna, să își cumpere medicamentele care se compensează mai nou simbolic, să își cumpere o carte pe care și-o doresc. Ar fi și o recunoaștere a faptului că au suferit, alături de părinții lor, o copilărie nedemnă de o ființă omenească care nu a făcut nici un rău societății, dar a primit din start numai lovituri nemeritate. Lovituri care i-au marcat pentru toată viața!
Povestea multora urmează tipare înduioșătoare.
Vă voi povesti istoria mea, în mențiunea că nu sunt singura în această situație.
În anul 1948, tatăl meu, Gheorghe Ardelean, care nu împlinise încă 19 ani, a fost ridicat din Centrul Universitar Cluj, unde era student, și încarcerat pentru vina de a fi participat la mitingul pentru susținerea Regelui Mihai. La câteva luni după arestare, părinții lui au fost expropriați de tot ce aveau. După 30 de ani, casa a fost demolată. Tatăl meu a făcut prima serie de ani grei de închisoare, dar la ieșire a intrat la Facutatea de Drept din Cluj.
S-a căsătorit cu mama și au avut împreună doi copii, pe mine și pe fratele meu. În 1958, când eu aveam 3 ani, iar fratele meu 1 an, toți foștii deținuți politic au fost închiși din nou, urmare a contrarevolutiei din Ungaria. Printre ei și tatăl meu. Au urmat percheziții dure în casă, la care am participat cu toții: bunicii, mama și noi, copiii. Ofițerii de securitate veneau după ora 2 noaptea și scotoceau toată locuința, încercând să ne intimideze pe toți. La strigătele mele speriate, au declarat că și pe noi ar trebui să ne omoare, ca să nu ducem mai departe ideile tatălui nostru. E o amenințare de care îmi aduc aminte cu oroare, și a cărei amintire mă va urmări toată viața.
Tatăl meu a mai executat 7 ani și trei luni de pedeapsă în cele mai crunte condiții. S-a întors în 1964 fără un plămân, cu cavernă TBC la celălalt plămân și aproape fără vedere.
Noi copiii am dus, până la Revoluție, o viață marcată adânc de aceste nenorociri, nu am putut niciodată înainta în ierarhie conform pregătirii noastre universitare, iar fratele meu a fost nevoit să plece din țară. Acum locuim amândoi în România, în condiții dificile.
Deși instanța ne-a recunoscut drepturile legale asupra proprietăților familiei noastre, nu am fost recompensați de fapt. În urma proceselor, am primit și dreptul pentru a fi recompensați pentru anii de închisoare ai tatălui nostru, dar nici acest lucru nu s-a întâmplat.
Aceasta este povestea tristă a majorității celor care au avut un părinte, sau chiar doi în temnițele comuniste.
Deci, vă rog să ne ajutați să reparăm această nedreptate. Am sprijini, nu pentru mult timp, pentru că beneficiarii sunt în vârstă, pe fii martirilor noștri. Ajutorul acesta le-ar permite să se încălzească mai bine iarna, să își cumpere medicamentele care se compensează mai nou simbolic, să își cumpere o carte pe care și-o doresc. Ar fi și o recunoaștere a faptului că au suferit, alături de părinții lor, o copilărie nedemnă de o ființă omenească care nu a făcut nici un rău societății, dar a primit din start numai lovituri nemeritate. Lovituri care i-au marcat pentru toată viața!