Muzeul Municipiului București își dorește un sediu pentru colecțiile Pinacotecii Bucureștiului, având lucrări foarte valoroase de pictură, artă grafică și sculptură, care momentan sunt conservate în depozitele muzeului și nu pot fi expuse la adevărata valoare publicului. Secția de Artă a MMB pregătește de câteva luni un proiect de anvergură pentru organizarea unui mare muzeu al Pinacotecii. Având în vedere numărul mare de lucrări (peste 5500), important ar fi ca imobilul primit să fie de dimenisune monumentală. Proiectul noii Pinacoteci cuprinde și posibilitatea de a vizita depozitele muzeului, de a organiza expoziții temporare ale artiștilor conteporani și de a crea un centru de cercetare pentru istoria Pinacotecii și pentru patrimoniul foarte valoros al acesteia. Despre Pinacoteva Municipiului București PINACOTECA Municipiului București, constituită încă din anul 1933 prin donații, achiziții, transferuri, și al cărei patrimoniu se află actualmente depozitat la Muzeul dr. Severeanu și Muzeul Gh. Tăttărescu, fără a fi putea fi expus permanent, ci doar prin expoziții temporare. Patrimoniul de artă al Pinacotecii este constituit din 2.543 lucrări de pictură românească şi europeană, 402 lucrări de sculptură, 87 lucrări de artă decorativă şi 2.425 lucrări de grafică. Pinacoteca Municipiului București s-a constituit, în principal, prin importante donații în perioada interbelică (respectiv colecțiile Ioan Movilă, Filip Marin, Simu), donația Pompiliu Macovei în anul 1992 și achiziții publice. Inițial, în perioada interbelică, Pinacoteca a funcționat în imobilul din Bd.Lascăr Catargiu nr.21, sectorul 1 (actualul Observator Astronomic Municipal), donație din anul 1933 a amiralului Vasile Urseanu. În perioada regimului comunist (1968), Pinacoteca a fost evacuată din imobilul respectiv și amplasată în imobilul din strada Piața Amzei nr.7-9, sectorul 1, adăugându-i-se o parte din colecțiile fostului Muzeu Simu, a cărei clădire fusese demolată. După anul 1977, Pinacoteca este mutată în imobilul din strada dr. Obedenaru nr. 3, sectorul 5 (Casa Slătineanu). În anul 2000, urmare a restituirii imobilului din strada Obedenaru nr.3, Piancoteca este evacuată și adăpostită în imobilul din strada Domnița Anastasia nr.7, sector 5, (Casa Tattarescu) – piesele de sculptură, grafică și artă decorativă, și în imobilul din Piața Alexandru Lahovary nr.7, sectorul 1, - colecția de pictură. Aceasta din urmă a fost transferată ulterior la Muzeul dr. Severeanu.

Starea profund degradată a clădirilor de patrimoniu din Constanța ne îndepărtează de istoria noastră. De ce trebuie să se piardă istoria odată cu aceste clădiri lăsate în paragină, cu pereții plini de mucegai, tencuiala căzută și indiferența autorităților? Haideți să ne mobilizăm! Să arătăm că noua generație vrea schimbare. Că nu suntem indiferenți la indiferența lor și că suntem o parte activă a societății chiar și fără a avea vârsta pentru a beneficia de dreptul la vot. Clădirile pe care le nominalizăm sunt pline de amintiri din trecut, evocă vremuri glorioase ale Constanței. Dacă nu facem ceva, vom fi ultima generație care va putea să le vadă și să afle care este istoria lor. Dacă le pierdem, vom pierde ușor, ușor trecutul. Poveștile lor vor fi scrise în manuale, iar elevii nu vor avea curiozitatea să afle povestea unor locuri care nu mai există. Poate nu realizăm acum, dar clădirile pe care reușim să le salvăm vor perpetua istoria pentru ca generațiile viitoare să aibă acces la informații. Nu vrem să le luăm dreptul la cunoaștere. Să dau un exemplu concret: Castelul Reginei Maria din Mamaia. Clădirea, acum în domeniu privat, emană tristețe parcă în toată stațiunea, tristețe alimentată de indiferență și nepăsare. În acest timp, vecinii noștri bulgari reușesc să atragă mii de turiști, inclusiv români, pentru a vizita orașul Balcik cu al său Castel întreținut și arătos. Noi preferăm să vedem clădirile prăbușite? Pe lângă faptul că este o pierdere financiară majoră, deoarece statul ar putea câștiga de pe urma unui castel renovat, este și o rușine să lăsăm să ni se scurgă printre degete o parte din noi, din trecutul și istoria noastră.

Din intențiile făcute publice de către noul preot paroh rezultă că se fac demersuri pentru strămutarea bisericii în vederea construirii uneia noi, „zidite”. Asta în ciuda faptului că biserica actuală a fost pictată de o ucenică a părintelui Arsenie Boca. Acest lăcaș a primit mii de credincioși de la începutul anilor 1990, când a fost adusă din satul Brezeşti din munţii Apuseni, fiind iubită și vizitată și în prezent de alte sute de credincioși. Dincolo de folosul spiritual pe care îl aduce în mijlocul comunității din care facem parte, dincolo de bucuria pe care ne-o dă tuturor parohienilor trecerea pragului acestei oaze de liniște și spiritualitate, dincolo de evidentele costuri ale ridicării unei noi biserici (pe care tot noi, parohienii, le vom suporta), vă învederăm un aspect de legalitate asupra căruia se intenționează a se trece fără niciun fel de probleme, fără niciun fel de preocupare sau teamă de repercusiuni. Astfel, potrivit art. 4 alin. 10 din Legea nr. 422/2001, privind protecția monumentelor istorice, se poate proceda la strămutarea acestora doar „în cazuri extreme” și în vederea protejării acestora. Față de situația mai sus expusă, în cazul de față nu se întrevede nici măcar de departe vreo necesitate extremă de protecție a monumentului istoric care este biserica noastră, de natură să reclame strămutarea acesteia. Vă amintim și de efortul susținut și considerabil făcut pentru a face cunoscută în România și în afara granițelor restaurarea unor monumente istorice de o valoare inestimabilă din muncipiul nostru, care astăzi atrag zeci de mii de turişti. Nu dorim ca acest monument să fie înlăturat din Lista patrimoniului cultural al micii noastre comunități. Această petiție este o urmare directă a voinței credincioşilor din parohie, care, potrivit statutului BOR, este comunitatea creştinilor ortodocşi (art. 43), adunarea parohială fiind singurul organism care poate adopta hotărârea de demolare/strămutare/zidire a Bisericii (art. 55 alin. 1 lit. e). Vă invităm să semnați petiția şi să salvaţi sanctuarul preţios de spiritualitate care încununează cu liniştea sa mica noastră comunitate!

În 2018, România și-a propus să dedice mai multă atenție istoriei sale, odată cu Anul European al Patrimoniului Cultural și centenarul. Însă practic acest lucru nu se observă deloc. „La confluența dintre trecut și viitor”, cum se dorește a fi sloganul, nu găsim decât clădiri istorice în paragină și dezinteresul autorităților. Suntem norocoși să fi avut un trecut îndelungat, să fim binecuvântați cu personalități marcante și cu arhitectură impresionantă. Bucureștiul însă pare a fi al nimănui. Autoritățile așteaptă răbdătoare ca toată cultura să dispară pentru a împânzi orașul cu blocuri profitabile. Ca bucureșteancă, însă, mi se strânge inima când trec pe lângă clădiri în paragină a căror uși metalice, structuri impresionante și ornamente detaliate ascund o istorie epatantă. Într-o astfel de condiție se află și clădirea de pe Silvestru nr. 50, pe care o dețin. Cu resurse puține dar mult interes am descoperit o istorie în două etape a casei. Pe de o parte sunt memoriile unui distins om de cultură, Victor Eftimiu, sărbătorit atât în România cât și în Albania unde a obținut cel mai distins ordin cultural „Naim Frasferi”. Pe de altă parte este istoria mai recentă a poetului Cezar Ivănescu în a cărui arhivă se găsesc manuscrise, scrisori, diplome, medalii, distincții și documente importante pentru cultura română și pentru istoria ­literaturii române. Am descoperit corespondența sa cu Mircea ­Eliade, Constantin Noica și Marin Preda. Imobilul este important și pentru valoarea arhitecturală dată de vechimea clădirii și de atributele constructive ale secolului XIX: elemente deco­rative, coloane, pictură murală. De asemenea, în interiorul acestor pereți au fost organizate numeroase evenimente culturale precum și evenimente semnificative pentru istoria comunității aromâne din afara granițelor țării, constituind o mărturie a modului în care aceștia s-au integrat și au contribuit la realizarea României Mari și la păstrarea diver­si­tății patrimoniului nostru cultural, mărind sentimentul de apartenență la un spațiu european comun. Dorim să ne plimbăm printr-un oraș care își prețuiește trecutul, a cărei case au pus temeliile culturii moderne? Sau dorim să ne plimbăm printre clădiri S+P+3E? Susține demersul cu semnătura ta și te voi ține la curent cu evoluția demersului meu. https://c1.staticflickr.com/1/976/42127263121_9a63aa7d59_z.jpg -- Mai multe informații: fb: cezar ivanescu; Casa Victor Eftimiu; web: https://casavictoreftimiu.blogspot.ro/?view=snapshot

Municipiul Curtea de Argeș, loc istoric strâns legat de cârmuirea țării, are statutul de ”oraș regal”, titulatură care impune o mare responsabilitate. Totodată, istoria i-a adus municipiului demnitatea de necropolă regală. Regii țării l-au ales ca ultim loc de odihnă a trupurilor lor. Însă, cu tot respectul impus de termenul ”regal”, noi, cetățenii acestui oraș, ne temem că rămânem doar o necropolă. Ne temem că ne înmormântăm istoria în uitare, neputință, nepăsare, lipsă de acțiune. Un exemplu în acest sens este constituit de Ruinele Bisericii San Nicoară. Monument istoric de categorie A (referință AG-II-m-A-13655.01), datând din secolul al XIII-lea, biserica Sân Nicoară a fost paraclisul primei Curţi Domnești de la Argeş. Mai este denumită și “Biserica Sfântul Nicolae cel Mic”, adjectiv atribuit pentru a nu fi confundată cu Biserica Domnească (Sfântul Nicolae Domnesc), de care, pe vremuri, se lega printr-un tunel secret. Între timp, stau mărturie a ceea ce a fost lăcașul doar ruinele din parcul omonim. Astăzi, Ruinele San Nicoară sunt mai neîngrijite ca niciodată. Pe o fostă cupolă crește de ani întregi un copac, deșeurile înconjoară rămășițele zidurilor, iar acestea poartă și ele însemnele neglijenței, dar și ale lipsei de respect: vopsea, graffiti naiv și alte mijloace de pătat istoria.

Fără presiunea noastră nimic nu se va întâmpla! Nu putem lăsa un asemenea monument de patrimoniu local și național să moară! Cu toții avem și vom avea nevoie de el! Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos are potențialul să devină un pilon turistic al Țării Făgărașului, având în vedere caracteristicile sale : 35 de camere, cramă subterană, arhitectură și decorațiuni, plasament excelent (la poalele munților, lângă herghelia Sâmbăta de Jos și în imediata apropiere de drumul european E68/DN1). Doar o renovare completă și o exploatare în beneficiul zonei va împlini acest potențial. Și puțină istorie… - Castelul a fost construit în perioada anilor 1750-1760 de către contele Jozef von Brukenthal (fratele lui Samuel Brukenthal – fondatorul Muzeului din Sibiu) in cinstea împărătesei Maria Thereza, care îi atribuise terenul în arendă. - Este o construcție solidă, în stil baroc, cu ziduri de peste 1m grosime. Are 35 de camere decorate cu picturi și având parchet din lemn de stejar și sobe de ceramică aduse de la Viena. În urma unui incendiu de la inceputul secolului XX, castelul a suferit daune mari, care au dus în anul 1932 la primele lucrări de restaurare, din nefericire nespecializate. În consecință, multe dintre picturile de pe pereți au fost acoperite cu var, cum este cazul celebrei fresce din sala mare care înfățișa scene de vânătoare cu peisaje muntoase din zona Făgărașului (frescă atribuită de Emil Sigerius lui Anton Steinwald din Sibiu). - Castelul a servit o perioadă drept sediu administrativ pentru Herghelia de cai lipițani în incinta căreia se află. Din 2002, aparține Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva. Acest monument, cu vechimea, istoria și arhitectura lui, face parte din patrimoniul nostru și nu poate fi lăsat pradă distrugerii. Orice semnătură contează pentru salvarea lui!