Alexandra a devenit, fără să ştie şi fără intenţie, un erou al României de azi. Demnitatea şi curajul ei au rămas fără răspuns din partea unui Stat indolent, deprofesionalizat şi corupt. Alexandra a sperat în propria ei viaţă, şi prin aceasta a sperat în România, într-o ţară, o naţiune, instituţii moderne şi normale. Moartea (am putea spune, fără exagerare, martiriul) acestui om inocent ne îngrozeşte, ne ruşinează, ne umple de oroare. Un gest naţional și statal de comemorare/ recunoaştere e minimum-ul pe care România şi românii îl pot face, salutându-i nevinovăţia, puterea şi speranţa și recunoscându-i excepţionala demnitate.

Statul trebuie să asigure siguranța cetățenilor, iar în școli trebuie să asigure și paza. M-am uitat pe site-ul Ministerului Educației Naționale și am scos numărul școlilor primare și gimnaziale, școlilor profesionale, al liceelor și colegiilor. Avem 9848 de unitati de invatamant unde ar trebui asigurată paza de către stat: Școli primare: 2859 Școli gimnaziale: 5419 Școli profesionale: 58 Licee: 1085 Colegii: 408 Seminarii: 27 Altele: 20 Paza acestora este făcută prin firme private, plătite tot de la bugetul de stat. Dar Jandarmeria Romana are aproape 25.000 de angajați, iar în fiecare județ sunt în jur de 500 de angajați. Așa cum jandarmii asigură paza anumitor instituții centrale și ambasadelor, ar trebui să o asigure și copiilor noștri. Ei sunt plătiți de la bugetul de stat și există numeroase suspiciuni că doar "stau în unitate", pe banii noștri. Mai mult, firmele de pază au angajați care de multe ori nu au pregătirea necesară și în cazul unor evenimente neașteptate ei solicită oricum ajutorul autorităților, adică poliția sau jandarmeria. Hai să folosim resursele plătite cu bani mulți și care au și legea în mână alături de posibilitatea legală de a acționa imediat, fără să mai aștepte după apeluri la 112.

Până în data de 28 iunie a.c., transportul județean de persoane era serviciu public. În acest caz, autoritățile publice aveau obligația să asigure, prin licitație, deservirea tuturor localităților dintr-un județ şi un special în mediul rural prin intermediul obligațiilor de serviciu public asumate. În urma OUG 51/2019, transportatorii nu mai pot fi obligați să practice traseele ce nu le aduc profit, la prețuri stabilite împreună cu administrațiile locale, iar zonele rurale mai puțin populate devin izolate, oamenii fiind nevoiți să folosească cursele de ocazie, aspecte puse în vederea Guvernului chiar și de către Consiliul Concurenței prin punctul de vedere emis.

S-a vorbit zilele acestea despre toate tarele sistemului care a permis aceasta nenorocire si prea putin despre ultimii oameni cu care a vorbit Alexandra Macesanu. 112 ar trebui sa fie o mana de ajutor intinsa catre cel care nu mai are alta optiune. In aceste zile, cazul Alexandra ne-a aratat cat de departe este adevarul de aceasta imagine. Noi toti am povestit cum am fost tratati cu acelasi sictir, aceeasi aroganta si aceeasi atitudine mizerabila de cate ori am apelat acest serviciu. Diferenta este ca noi am apucat sa mai scriem despre asta. Alexandra, nu. Da, e putrezit sistemul, procedurile, echipamentele, sefii. Dar cand incetam sa mai fim oameni, restul nu mai conteaza. Cand incetam sa mai fim oameni, nu mai avem ce cauta intr-un serviciu creat pentru a ajuta oameni. Sta in puterea noastra sa cerem pedepsirea lor. Sa aratam ca tara asta e si a noastra si NOI suntem cei care o putem schimba. Fiindca vedem iar ca pentru ca raul (Ghe. Dinca) sa invinga, e suficient ca binele (112, politia, statul) sa nu faca nimic.

În urma valurilor de caniculă care au lovit statele europene în ultimii ani, a recordurilor de temperatură înregistrate, autoritățile din Paris au decis amenajarea unor adevărate ”păduri urbane”, chiar dacă în acest fel va fi redus numărul locurilor de parcare. Bucureștiul n-ar putea avea și el mai multe parcuri? Se extinde Capitala României, mai ales partea răsăriteană a Sectorului 3, se construiesc haotic blocuri peste blocuri până în zona Nicolae Teclu (mai sus de metrou, în plin câmp), dar nu se amenajează deloc parcuri de agrement, distrugându-se toate oazele de verdeață și crângurile. Pavarea trotuarelor nu este în prezent o necesitate. Intervenția asupra acestora se poate realiza în mod punctual, acolo unde există fisuri mai mari, borduri lipsă, deteriorări ample. Marea majoritate a trotuarelor asupra cărora se intervine sunt perfect utilizabile, se prezintă acceptabil, putând rămâne ani întregi în starea bună de acum. Se creează atâta disconfort locatarilor prin operațiuni de reamenajare și lărgire a trotuarelor, neanunțate din timp de către Primăria Sectorului 3, iar fostele garduri de la grădinile blocurilor, molozul de la trotuare se vor aduna în cantități tot mai mari, poluând natura. Pe timpul regimului comunist a existat tendința autorităților de a distruge grădinile vilelor și caselor. Din anul 1990, bucureștenii au avut mai multă grijă de spațiile verzi din sectorul 3, pe care dumneavoastră îl denumiți cel mai verde sector al Capitalei. Să nu repetăm greșelile trecute, aducând excavatoarele, pavând peste tot, micșorând spațiul grădinilor de la blocuri! Trotuarele sunt bune, lăsați-le cum sunt, nu se plâng bucureștenii de ele! Reparați-le, când este nevoie, dar nu le mai lărgiți și nu le mai pavați inutil!

Locuitorii din Tineretului cer dezbatere publică pe tema demolării și modernizării Pieței Norilor. Este important ca autoritătile locale să asigure o alternativă cetătenilor și comercianților pe perioada demolării și modernizării Pieței Norilor.

Nivelul de stres al locuitorilor din Dragomiresti Deal a crescut considerabil din cauza acestor masini de mare tonaj prezente in trafic, acestia neputandu-se deplasa nici cu bicicleta pe marginea carosabilului drumului DJ601 din cauza acestora. Drumul DJ601 este foarte aglomerat, iar iesirea din satul Dragomiresti Deal spre Centura Bucuresti a devenit un cosmar, formandu-se cozi interminabile. Se menționează că aceste TIR-uri și alte mașini de mare tonaj nu își desfășoară activitatea pe raza comunei Dragomirești-Vale (la unul din parcurile logistice).

Pentru a elimina discriminarea și pentru a fi egali pe plan European , putând observa polițiștii din alte state , care nu întâmpina un impediment atunci când doresc sa se înscrie intr-o instituție de apărare a statului , deși au semne particulare și/ sau tatuaje.

Ne sufocam de masini. Pe langa faptul ca polueaza, creeaza stres si infrastructura aferenta lor necesita mult spatiu, acum masinile tind sa ocupe si trotuarele, masinile nu numai ca parcheaza astfel incat blocheaza trotuarul dar mai si circula pe trotuar, cautand loc de parcare. O femeie cu un carucior, un om in scaun cu rotile, un copil cu bicicleta (pana la 14 ani nu au voie pe drumurile publice, care oricum sunt periculoase si dupa aceasta varsta) efectiv nu au pe unde merge, fiind fortati sa coboare de pe trotuar in strada pentru a ocoli masinile parcate. Luarea unor masuri ferme pentru a stopa acest fenomen ar incuraja mersul pe jos, cu bicicleta sau cu mijloacele de transport in comun.

Anual, mii de tineri ies de sub tutela statului și pășesc în viața reală complet nepregătiți pentru ce îi așteaptă. Nu primesc sprijinul de care au nevoie, ci sunt lăsați singuri în fața unor provocări mult prea mari. O mare parte dintre ei nu reușesc să se adapteze schimbării bruște, nu se integrează pe piața muncii și nu duc o viață stabilă. Mulți ajung pe străzi ori cad pradă exploatării de către rețele de crimă organizată. Nu știm numărul lor exact pentru că nu există un instrument de monitorizare post-instituționalizare. În centrele de tip rezidențial ori sub îngrijirea asistenților maternali, abuzurile suferite de copii rămân nedescoperite și nesancționate. Mijloacele pe care minorii și tinerii le au la dispoziție pentru a reclama abuzurile fie sunt ineficiente, fie nu există. În jurul făptuitorilor se ridică adeseori ziduri birocratice menite să-i protejeze. grafică: Dan Perjovschi Textul integral al memorandumului poate fi consultat aici: https://voceacopiilor.ro/wp-content/uploads/2019/08/Memorandum-copii-institu%C8%9Bionaliza%C8%9Bi-final-1.pdf

Doresc sa traiesc intr-o Românie curata intrucat intre curatenie, prosperitate, educatie si sanatate este o corelatie directa! Este important acest demers si pentru faptul sa situatia actuala este extrem de grava iar autoritatile ignora problema! Raurile si padurile sunt transformate in gropi de gunoi si aproape nimeni nu reactioneza! Noi (Prietenii Padurilor din România) am reusit in 7 ani impreuna cu peste 15000 de voluntari sa curatam in peste 200 de actiuni de ecologizare, toate padurile si raurile din jurul localitatilor Brasov, Poiana Brasov si Rasnov. Am trait si simtit pe propria piele bucuria si satisfactia de a ne vedea coltul de lume in care traim, eliberat de gunoaie! A fost foarte greu (multi ne-au spus ca este imposibil) dar pana la urma am reusit aici la Brasov si cu sprijinul echipei Declic si a romanilor care doresc ca autoritatile sa-si faca treaba, suntem convinsi ca vom lasa generatiilor viitoare o tara curata la propriu! Mulțumesc!

Vorbim aici de persoane marcate de copilăria zdrobită de lipsa a unuia sau chiar ambilor părinți. Istoria lor se repetă, astăzi, când statul îi uită intenționat. Legea 225 /2019 a fost modificată chiar înainte de votul din Plenul Camerei Deputaților, unde au fost excluși în cunoștință de cauză. Povestea multora urmează tipare înduioșătoare. Vă voi povesti istoria mea, în mențiunea că nu sunt singura în această situație. În anul 1948, tatăl meu, Gheorghe Ardelean, care nu împlinise încă 19 ani, a fost ridicat din Centrul Universitar Cluj, unde era student, și încarcerat pentru vina de a fi participat la mitingul pentru susținerea Regelui Mihai. La câteva luni după arestare, părinții lui au fost expropriați de tot ce aveau. După 30 de ani, casa a fost demolată. Tatăl meu a făcut prima serie de ani grei de închisoare, dar la ieșire a intrat la Facutatea de Drept din Cluj. S-a căsătorit cu mama și au avut împreună doi copii, pe mine și pe fratele meu. În 1958, când eu aveam 3 ani, iar fratele meu 1 an, toți foștii deținuți politic au fost închiși din nou, urmare a contrarevolutiei din Ungaria. Printre ei și tatăl meu. Au urmat percheziții dure în casă, la care am participat cu toții: bunicii, mama și noi, copiii. Ofițerii de securitate veneau după ora 2 noaptea și scotoceau toată locuința, încercând să ne intimideze pe toți. La strigătele mele speriate, au declarat că și pe noi ar trebui să ne omoare, ca să nu ducem mai departe ideile tatălui nostru. E o amenințare de care îmi aduc aminte cu oroare, și a cărei amintire mă va urmări toată viața. Tatăl meu a mai executat 7 ani și trei luni de pedeapsă în cele mai crunte condiții. S-a întors în 1964 fără un plămân, cu cavernă TBC la celălalt plămân și aproape fără vedere. Noi copiii am dus, până la Revoluție, o viață marcată adânc de aceste nenorociri, nu am putut niciodată înainta în ierarhie conform pregătirii noastre universitare, iar fratele meu a fost nevoit să plece din țară. Acum locuim amândoi în România, în condiții dificile. Deși instanța ne-a recunoscut drepturile legale asupra proprietăților familiei noastre, nu am fost recompensați de fapt. În urma proceselor, am primit și dreptul pentru a fi recompensați pentru anii de închisoare ai tatălui nostru, dar nici acest lucru nu s-a întâmplat. Aceasta este povestea tristă a majorității celor care au avut un părinte, sau chiar doi în temnițele comuniste. Deci, vă rog să ne ajutați să reparăm această nedreptate. Am sprijini, nu pentru mult timp, pentru că beneficiarii sunt în vârstă, pe fii martirilor noștri. Ajutorul acesta le-ar permite să se încălzească mai bine iarna, să își cumpere medicamentele care se compensează mai nou simbolic, să își cumpere o carte pe care și-o doresc. Ar fi și o recunoaștere a faptului că au suferit, alături de părinții lor, o copilărie nedemnă de o ființă omenească care nu a făcut nici un rău societății, dar a primit din start numai lovituri nemeritate. Lovituri care i-au marcat pentru toată viața!